Una dintre marile confuzii legate de „adevăr” pe care le perpetuăm în viața noastră, de multe ori fără să ne dăm seama, este cea legată de personajele imaginare pe care le prezentăm copiilor ca fiind „adevărate” cu toată convingerea de care e în stare glasul nostru: Moș Nicolae, Moș Crăciun, Iepurașul, Zâna Măseluță… etc.

De curând mă aflam la o petrecere de copii – o fetiță de 8-9 ani se uita pe revista unui supermarket, pe scaunul de lângă mine.

– Eu cred că Moș Crăciun există, spuse, ridicând ochii din revista plină de anunțuri de cadouri și desene cu Moș Crăciun.
– Și mie îmi place să cred.
S-a uitat lung la mine. Am tăcut, zâmbind. A tăcut și ea dar continua să caute un răspuns în ochii mei. Am tăcut în continuare și am fost atentă să-mi păstrez zâmbetul în ochi.

Tăcerea ta, atunci când copilul așteaptă un răspuns, este foarte importantă.

Îi oferă liniștea de a formula alte întrebări sau răspunsuri; în același timp, creează spațiul de a continua discuția cu idei noi venite și din partea copilului care nu se va simți tocmai confortabil cu tăcerea. Nu în ultimul rând, îi permite să fie participant direct la găsirea răspunsului și nu doar receptorul pasiv al unui răspuns gata formulat.
– O colegă crede și în Iepuraș, și în Moș Nicolae, și în Moș Crăciun! Este…. și făcu un semn la cap cu mâna, cum că ar avea ‘ceva’ la cap, acea colegă, de crede toate astea.
– Păi, dacă ei îi place să creadă…
– Eu cred doar în Moș Crăciun.
– Și mie îmi place să cred în Moș Crăciun.
Mi-a zâmbit. În timpul petrecerii a venit de mai multe ori la mine, să-mi povestească tot felul sau să-mi ceară părerea. Mă gândeam că ori o intrigasem ori îi oferisem o mostră de sinceritate adultă.

Scriu acest articol nu pentru a crea o dezbatere despre „e bine sau nu e bine să folosim personaje imaginare” în educația copiilor. Căci eu cred că e bine să facem așa cum simțim, deoarece atunci suntem autentici. Și doar când suntem autentici, răspunsurile noastre sunt acceptate cu mintea și inima de omulețul care ne cere părerea.

Scriu pentru că știu despre dilema noastră, a părinților, de a le spune sau nu „adevărul” despre Moș Crăciun și îți ofer câteva răspunsuri. Dar înainte de a continua, te întreb: care este „adevărul” pentru tine? Că nu există? Că există? Că e o poveste frumoasă care merită spusă până la o anumită vârstă? Că ți-ar plăcea să mai crezi în el dar…?

Așadar, iată 3 răspunsuri la această dilemă:
– unul simplu: acel răspuns care îți pare cel mai potrivit pentru tine, acela e bine să ajungă și la copil(ul tău).
– unul din cărți: […] „Dar cum de există atâția Moș Crăciun? Unii sunt albaștri…, alții violet…, alții roșii!” […] „Să știi, pe Moș Crăciun, acela de-acolo, eu îl cunosc, e Cutare. […] Vezi, s-a deghizat în Moș Crăciun, iar celălalt e un vânzător deghizat și el în Moș Crăciun. “ „Dar atunci, cel adevărat?…” „Cel adevărat e doar în inima noastră. […] el trăiește numai de Crăciun în inima celor care vor să facă o surpriză plăcută și o bucurie copiilor lor. Și tuturor oamenilor mari le pare rău că nu mai sunt copii; atunci le place să le spună celor mici ‘E Moș Crăciun’ […]” „Atunci și eu pot să fiu Moș Crăciun?” „Bineînțeles că și tu poți. O să ne punem și noi pantofii […]. Tu ai să pui lucruri în ei și ai să știi că tu ai fost Moș Crăciun pentru noi. Iar eu voi spune: Mulțumesc, Moș Crăciun; tu știi că e pentru tine dar eu mă fac că nu știu. Iar lui tata n-am să-i spun că ești tu, va fi o surpriză pentru el.” Era încântat, fermecat și mi-a spus când am ajuns acasă: „Acum, când știu că nu există de-adevărat, Moș Crăciun mi se pare și mai frumos.” (Citește mai mult, dacă dorești, în cartea „Când apare copilul” de Francoise Dolto)
– și unul explorator ☺: amintește-ți cum te simțeai când chiar credeai în Moș Crăciun. Ce vârstă aveai? Amintirea este dominată de emoții bune sau de dezamăgiri? A fost bine pentru tine să crezi? Simți o bucurie caldă atunci când îți amintești de așteptarea aceea? Apoi amintește-ți când ai aflat „adevărul”. Ce vârstă aveai? Ai auzit de la copii sau a fost ceva ce ai intuit din zâmbetele cu subînțeles ale părinților? Te-ai simțit păcălit(ă) sau vestea a venit cu un sentiment de ușurare? Vrei să fie pentru copil la fel cum a fost pentru tine sau, dimpotrivă, vrei să fie diferit?

Și amintește-ți: Copilul din tine va ști întotdeauna ce are nevoie copilul de lângă tine!

Și încă ceva: o poveste cu Moș Crăciun are sclipiri de minune, parfum de scorțișoară și sunet de clopoței. Dacă gândul la toate acestea îți încălzește sufletul, atunci transmite și tu căldura mai departe. Minunea o poți spori, dacă simți nevoia, povestind despre miracolul unei nașteri și cântând împreună cu copilul tău un colind. Parfumul de scorțișoară îl poți aduce cu vin fiert pentru adulți și plăcintă cu mere pregătită sau cumpărată împreună cu copilul. Dar păstrează căldura și sensibilitatea poveștii și nu o folosi condiționată de un anumit comportament al copilului – „Moșu vine doar dacă ești cuminte” sau de rezultatele sale la școală – „Moșu vine la copiii care își fac toate temele”. Deoarece prin această condiționare povestea se risipește și rămâne doar realitatea pe care ai vrut să o îndulcești atunci când i-ai dat copilului primul cadou de Moș Crăciun.

Copilul din tine ce povești și-ar fi dorit să audă și nu a auzit? Ce povești a auzit și nu i-au făcut bine? Tu știi. Cu răspunsul tău începe un nou capitol.